Reabilitarea unui puț forat nu trebuie începută fără o evaluare tehnică prealabilă. Intervențiile realizate „în orb” pot duce la costuri inutile, rezultate slabe sau chiar la deteriorarea definitivă a puțului. Verificările inițiale au rolul de a stabili dacă puțul poate fi reabilitat, ce tip de intervenții sunt necesare și care este probabilitatea de succes.
O analiză corectă separă problemele funcționale de defectele structurale, care nu pot fi remediate prin reabilitare.
1. Verificarea istoricului puțului
Primul pas este analiza modului în care puțul a funcționat de la punerea în exploatare până în prezent.
Se urmărește:
- perioada de funcționare normală
- momentul apariției problemelor
- tipul problemelor (debit, nisip, turbiditate)
- frecvența intervențiilor anterioare
Un puț care a funcționat ani la rând fără probleme este un candidat bun pentru reabilitare.
2. Măsurarea adâncimii reale
Adâncimea inițial declarată nu este întotdeauna cea reală. În timp, colmatarea poate reduce adâncimea utilă a puțului.
Se verifică:
- adâncimea totală actuală
- eventuale depuneri pe fund
- diferențe față de adâncimea inițială
O pierdere mare de adâncime indică acumulări semnificative de material solid.
3. Determinarea nivelului static și dinamic
Nivelul static reprezintă nivelul apei în repaus, iar nivelul dinamic este nivelul apei în timpul pomparii.
Se urmărește:
- scăderea nivelului la pornirea pompei
- stabilizarea nivelului în timp
- refacerea nivelului după oprire
Diferențele mari indică un acvifer slab sau supraexploatat.
4. Verificarea prezenței nisipului
Prezența nisipului este un indicator-cheie în evaluare.
Se analizează:
- cantitatea de nisip
- frecvența apariției
- comportamentul la debite diferite
Nisipul ocazional poate fi remediat; nisipul constant indică defecte structurale.
5. Inspecția tubajului
Integritatea tubajului este critică pentru succesul reabilitării.
Verificările pot evidenția:
- deformări
- colapsuri parțiale
- zone blocate
- lipsa continuității
Un tubaj compromis reduce semnificativ șansele de reabilitare.
6. Identificarea poziției zonei filtrante
Este esențial să se știe unde este poziționată zona activă a puțului.
Se verifică:
- dacă zona filtrantă corespunde stratului acvifer
- dacă este prea extinsă sau prea restrânsă
- dacă este afectată de colmatare
O zonă filtrantă greșit amplasată limitează eficiența oricărei intervenții.
7. Analiza calității apei
Modificările de culoare, miros sau gust pot indica probleme de izolare.
Se urmărește:
- prezența particulelor fine
- mirosuri neobișnuite
- modificări bruște față de starea inițială
Contaminările persistente sunt un semnal negativ pentru reabilitare.
8. Evaluarea regimului de exploatare
Modul în care puțul este utilizat influențează direct starea sa.
Se analizează:
- tipul pompei
- debitul real de exploatare
- durata ciclurilor de pompare
Exploatarea agresivă poate fi cauza principală a problemelor.
9. Verificarea gurii puțului
Zona superioară a puțului este adesea ignorată, deși este critică.
Se verifică:
- etanșarea capului de puț
- protecția împotriva infiltrațiilor
- stabilitatea solului din jur
Defectele aici pot compromite calitatea apei indiferent de starea zonei active.
10. Estimarea cost–beneficiu
Ultima verificare este una economică.
Se compară:
- costul estimat al reabilitării
- durata probabilă a efectului
- costul unui puț nou
Dacă diferența este mică, forajul nou este adesea soluția corectă.
Concluzie tehnică
Reabilitarea unui puț forat trebuie decisă doar după o evaluare completă a stării sale tehnice. Verificările prealabile sunt esențiale pentru evitarea intervențiilor inutile și pentru alegerea soluției optime.
Un diagnostic corect este mai important decât intervenția în sine.